Newsletter: Inscriere la Newsletter

siguranta nationala starea de legalitate, de echilibru si de stabilitate socio-economica si politica a statului, in acord cu principiile si normele democratice.

mai multi termeni...

Alatura-te Echipei CPCS

Avem nevoie de tine!
Membru sau doar voluntar, te asteptam sa te implici in proiectele şi activităţile noastre!

Acceseaza o serie de resurse extrem de utile in studiul culturii de securitate.

Telefon:
0748 022 805
0722 306 591
Email
fbicon twicon

Organizaţii Internaţionale – Organizaţia Tratatului Atlanticului De Nord (NATO – OTAN) - www.nato.int

Perioadele în care s-au creat organizaţiile internaţionale (OI) sunt perioadele care au urmat celor două războaie mondiale.

Apariţia organizaţiilor internaţionale a fost un fenomen gradual, studiile au identificat şase funcţii pentru realizarea cărora statele suverane instituie OI:

  • articularea şi agregarea intereselor statale;
  • comunicarea interstatală;
  • socializarea statelor;
  • managementul conflictelor şi crizelor internaţionale;
  • redistribuirea resurselor;
  • integrarea funcţiilor statale;

Românul David Mitrany a expus un model funcţional de cooperare internaţională, opus modelului clasic inaugurat de Societatea Naţiunilor (model politico – constituţional).

Opera fondatoare a funcţionalismului a apărut în 1943. Premisa lui Mitrany a fost aceea că funcţiile statelor suverane sunt separabile.

Funcţiile politice (apărare, ordine publică, politică externă, securitate) sunt separabile de funcţiile tehnice, sociale sau economice. Aceasta separabilitate permite ca o parte dintre competenţe să fie transferate către o organizaţie internaţională.

Modelul de integrare funcţională secvenţională reprezintă o centralizare de materii juridice opusă centralizării politico – juridice de tip constituţional.

Funcţionalismul se bazează pe:

  • presupoziţia că guvernele îşi vor recunoaşte responsabilităţile care le revin pentru asigurarea bunăstării cetăţenilor lor;
  • presupoziţia că prin cooperare scade loialitatea individului faţă de statul – naţiune şi dispare xenofobia;
  • presupoziţia separabilităţii ordinii politice de ordinea economică;

Organizaţiile internaţionale sunt entităţi de natură diversă, atât interguver-namentale, cât şi neguvernamentale, înfiinţate pentru a răspunde unor necesităţi de natură istorică, politică, economică, culturală, apărute în momente şi con¬juncturi diferite în cadrul sistemului internaţional.

statul trebuie să acţioneze după principiul egoist al autoajutorării în ceea ce priveşte securitatea sa, în modalităţile sale de a-şi procura securitatea se înscriu mai multe mijloace.

Dintre acestea, alianţele sunt printre cele mai importante, un fenomen central al relaţiilor internaţionale. Hans Morgenthau afirma că alianţele sunt o funcţie necesară a balanţei de putere ce operează într-un sistem internaţional multipolar , o componentă universală a relaţiilor internaţionale între entităţi politice, indiferent de momentul şi locul formării lor.

Organizaţiile de securitate colectivă, deşi au un caracter formal, pot să nu specifice în actul lor constitutiv obligativitatea intervenţiei celorlalţi participanţi în cadrul ei, în cazul în care una dintre părţile semnatare este atacată.

NATO – Scurt istoric şi descriere

Pe fondul conferinţelor şi tratatelor de pace (1946-1947), al războiului civil din Grecia, în 1948 americanii au lansat Planul Marshall.

La 28 iunie 1948, la Paris, într-o declaraţie publică, Molotov exprima opoziţia faţă de oferta americană.

Negocierile pentru un sistem multilateral de apărare s-au desfăşurat la Bruxelles. La 17 martie 1948 se semna tratatul între Marea Britanie, Irlanda de Nord, Belgia, Franţa, Luxemburg şi Olanda.

Riposta sovietică la Tratatul de la Bruxelles a fost Blocada Berlinului (31 martie). În septembrie 1948, în cadrul Tratatului de la Bruxelles a fost creat un organism militar: Organizaţia de Apărare a Uniunii Occidentale (UEO).

Crearea unei organizaţii de apărare în ţările libere ale Europei nu putea lăsa indiferentă America.

La 11 aprilie 1948, secretarul de stat, generalul George C. Marshall şi subsecretarul Robert M. Lovett au deschis convorbiri preliminare cu senatorii Arthur H. Vandenberg şi Tom Connally pe probleme de securitate în regiunea Atlanticului de Nord.

La 18 aprilie 1948, ideea unui sistem unic de apărare mutual, înglobând şi depăşindu-l pe cel al Tratatului de la Bruxelles, a fost public avansată de Saint – Laurent în Camera Comunelor a Canadei.

O săptămână mai târziu, Ernest Bevin comenta foarte favorabil această sugestie. Pentru a permite constituţionalitatea intrării SUA în Alianţă, senatorul Vandenberg va prefaţa, consultând Departamentul de Stat, o rezoluţie care recomanda “asocierea SUA pe cale constituţională la măsurile regionale sau colective, fondată pe ajutor individual şi mutual, efectiv continuu”, contribuţia lor la menţinerea păcii, afirmând determinarea lor de a exersa dreptul de legitimă apărare individuală sau colectivă (Art. 51 din Carta ONU) în caz de atac armat care să le afecteze securitatea naţională.

Această rezoluţie dată din fericita iniţiativă a celor doi senatori amintiţi a fost adoptată la 11 iunie 1948 de Senatul SUA.

Discuţiile preliminare între Washington şi ambasadorii Canadei şi puterilor Uniunii Occidentale s-au desfăşurat în perioada 6 iulie - 9 septembrie 1948.

Ele s-au concretizat într-un raport prezentat guvernelor şi Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles.

La 15 martie 1949, ţările semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, Canada şi SUA au invitat oficial să li se alăture Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia.

La 18 martie 1949, textul tratatului a fost făcut public.

La 4 aprilie 1949, în ciuda presiunilor exercitate de URSS asupra statelor participante, Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat, la Washington, de miniştrii de externe ai Belgiei, Canadei, Danemarcei, Statelor Unite, Franţei, Islandei, Italiei, Luxemburgului, Norvegiei, Olandei, Portugaliei şi Regatului Unit. Parlamentele l-au ratificat în următoarele 5 luni.

Denumirea oficială este Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord ( NATO). NATO a luat fiinţă la 4 aprilie 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord, cunoscut sub numele de Tratatul de la Washington.

Constituirea organizaţiei s-a realizat în conformitate cu prevederile Articolului 51 al Cartei Organizaţiilor Unite.

NATO este o organizaţie guvernamentală, în care ţările îşi păstrează suveranitatea şi independenţa. Este o alianţă bazată pe cooperare politică şi militară între ţările membre.

NATO reprezintă legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei.

Conform Preambulului Tratatului Nord – Atlantic, membrii Alianţei se angajează să salvgardeze libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor lor, bazate pe principiul democraţiei, drepturile omului şi guvernarea legii.

Emblema NATO a fost adoptată ca simbol al Alianţei Nord – Atlantice de către Consiliul Atlanticului de Nord, în octombrie 1953. Cercul reprezintă unitatea şi cooperarea , în timp ce roza vânturilor simbolizează direcţia comună spre Pace pe care o urmează cele 19 state membre ale organizaţiei.

Scopuri şi sarcini ale Alianţei

În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, Alianţa este pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor, la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operaţii de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune comune cu Alianţa.

Sarcinile fundamentale de securitate vizează:

  • asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituţii democratice;
  • soluţionarea paşnică a diferendelor;
  • servirea ca forum de consultări între aliaţi pe orice problemă care ar afecta interesele lor vitale;
  • descurajarea şi apărarea împotriva oricărei ameninţări de agresiune la adresa oricărui stat membru NATO.

Ţelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuţiile Alianţei la securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic şi a celorlalte organizaţii internaţionale sunt complementare şi se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice cât şi prin gestionarea crizelor.

Alianţa încearcă să întărească securitatea şi stabilitatea euroatlantică prin:

  • păstrarea legăturii transatlantice;
  • menţinerea unor capabilităţi militare eficace şi suficiente pentru descurajare şi apărare, pentru mdeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO;
  • dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei, o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor;
  • continuarea procesului de deschidere faţă de noi membri;
  • urmărirea constantă a relaţiilor de parteneriat, cooperare şi dialog cu celelalte ţări ca parte a abordării problemelor de securitate euro – atlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor şi dezarmării.

Articolul 5 reprezintă esenţa apărării colective a Alianţei care prevede asigurarea de garanţii de securitate pentru aliaţi: „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă recunoscut prin Art. 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord – atlantice”.

Dând dovadă de flexibilitate şi mobilitate, Alianţa s-a adaptat la schimbările politice survenite în mediul internaţional şi s-a afirmat ca principal factor în realizarea condiţiilor de edificare a noii arhitecturi de stabilitate şi securitate în Europa.

Bibliografie Studiata:
Hans Morgenthau, Politics among nations, Editura Alfred Knopf Inc., New York, 1985;
Vasile Paul şi Ion Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2003;
Edward Kolodziej, Securitatea şi relaţiile internaţionale, Colecţia Collegium, Editura Polirom, Iaşi, 2007; Alexandru – Claudiu Râţă, Informaţie, securitate şi relaţii publice internaţionale, 2006;

Alte Articole

Mai multe materiale

RealStudio RoHost Real Project Solutions Fudoshin Martial Arts Editura Tritonic Tiger Protector